Sfintirea Bisericii ( II )

Sfintirea Bisericii ( I )

Un episcop uitat şi… satul Gâmbuţ

Ca unul care am copilărit în satul Gâmbuţ auzisem şi ştiam destul despre istoria şi tradiţiile satului. Aflasem astfel de neamul şi averea Ţârceştilor şi de familii ca Ţârca sau Circa. Nu mi se părea nimic interesant, un neam ca multe altele din sat: Astăluş, Buta, Buzdugan, Costin, Olar, Oltean, Orga, Păcurar, Pop, Suciu, Trif,  ca să enumerăm doar câteva nume.

            Pe de altă parte din manualele de istorie a Bisericii Române învăţasem despre un episcop cu numele Iov Ţirca care activase la începutul veacului al XVIII-lea adică după anul 1700. Acest episcop s-a manifestat ca un opozant al unirii cu Biserica Romei adică apărând credinţa ortodoxă. A activat ca episcop mai ales în zona Maramureşului.

            Acelaşi nume Ţirca,. episcopul Iov Ţirca şi neamul Ţârceştilor (cum spun Gâmbuţenii) aparent o simplă coincidenţă. Aşa credeam şi eu. Nu era posibil ca satul acela ascuns printre dealuri să aibă vreo legătură cu un episcop şi cu atât mai mult să dea unul. Nimeni din bătrânii satului nu auzise, sau nu ştia de aşa ceva. Documentele referitoare la acest episcop sunt puţine şi contradictorii, aşa că nu intuiam că ar putea fi ceva deosebit.

            Surpriza avea să apară în momentul în care pregăteam documentarea pentru predicile preotului protopop Petru Maior. Atunci am considerat necesar să citesc întreaga sa operă. Astfel am ajuns  la Istoria Bisericii Românilor tipărită în 1813 în Pesta. La un moment dat, pe parcursul lecturii, am citit Gâmbuţ. Mi-am zis: nu se poate! Şi totuşi se putea. Marele cărturar ardelean, fiu de preot şi protopop auzise de Gâmbuţ şi chiar mai mult menţionează satul Gâmbuţ în legătura directă cu episcopul Iov Ţirca. Dar mai bine să-l ascultăm pe Petru Maior: „Se cade şi aceaia să însămnăm aici, că după moartea arhiepiscopului Athanasie şi înainte de a se sfinţi Ioann Patachi  arhiereu românilor din Ardeal, oarecarele Dositheiu cu porecla Ţirca, român din Ardeal, dintru a cărui neam şi acum mai sunt în sat Gâmbuţ în varmeghia Bălgradului de Jos, mergând în Ţeara Românească şi după obiceaiul pănă aci ţinut s-au sfinţit arhiereu şi întorcându-se la Ardeal pre mulţi au hirotonit preoţi…fu aşezat cu treabă bună în Maramorăş."

            Aşadar episcopul Dositei Iov Ţirca era din Gâmbuţ şi în 1813, după mărturia lui Petru Maior, trăiau încă în sat din neamul şi familia episcopului. La mai bine de 300 de ani de la hirotonia episcopului Ţirca se întâmplă prin voia lui Dumnezeu un fericit eveniment: Sfinţirea Bisericii şi a picturii din Gâmbuţ. Dar iată cum lucrează Dumnezeu: acum 300 de ani un fiu al satului Gâmbuţ a ajuns episcop în Maramureş iar acum un ierarh originar din Maramureş I.P.S. Andrei vine să sfinţească Biserica din Gâmbuţ.

                                                                     Pr. prof. dr. Ioan Adrian Circa

Lista Eroilor si Martirilor

LISTA EROILOR ŞI MARTIRILOR din satul Gâmbuţ, cãzuţi la datorie în primul şi al doilea rãzboi mondial, aflaţi în evidenţa şi în îngrijirea Bisericii Ortodoxe Române
1914 - 1919	1940 - 1945
1. Pop Iosif 2. Olar Valer 3. Tirca Ioan 4. Trif Traian 5. Irimie Cornel 6. Suciu Gheorghe 7. Petras Gheorghe 8. Pop Gheorghe 9. Pop Aurel 10. Trif Ilie 11. Orga Victor 12. Orga Dionisie 13. Suciu Vasile 14. Costin Iosif 15. Tirca Martin 16. Ludusan Ioan 17. Trif Teodor 18. Rusu Gheorghe 19. Matei Manase 20. Irimie Iosif 21. Astalus Ioan	1. Buta Vasile 2. Olar Iovu 3. Pop Ioan 4. Trif Ilie 5. Orga Ioan 6. Iepure Vasile 7. Trif Mihail 8. Tirca Artimon 9. Buzdugan Ioan 10. Oltean Petru 11. Damian Ioan 12. Coman Gheorghe 13. Olar Firi 14. Orga Gheorghe
Glorie eternã eroilor şi martirilor neamului !

Activitatea Şcolară În Gămbuţ

      Redăm câteva aspecte din evoluţia învăţământului,a şcolii în satul nostru, care alături de biserică şi alţi factori educaţionali au contribuit la educaţia spirituală, ştinţifică şi culturală a locuitorilor.

      Din documentele existente în arhiva şcoli din satul nostru reiese că localul şcolii vechi (care între timp a devenit cămin cultural şi apoi a revenit din nou şcoală) s-a construit în ani 1906-1907.Pe parcursul anilor a fost renovat iar în ultimii ani prin grija Primăriei comunale a fost dotat modern conform pretenţiilor actuale, şi împrejmuită curtea şcolii.

     Evoluţia activităţii şcolare în satul Gâmbuţ a mers paralel cu evoluţia demografică.Pe măsură ce oamenii emigrau spre alte localităţi, numărul elevilor se micşorau de la an la an. Perioadele în care şcoala a funcţionat cu toate clasele 1-7 şi respectiv 1-8, deşi cu puţini elevi, au fost între anii 1910-1944, cînd frecventau cursurile în jur de 130 elevi anual. Această perioadă se caracterizează prin contribuţia mare care a avut-o educaţia religioasă , preoţii avînd o foarte mare contribuţie în această direcţie.

     Şcoala fiind în apropierea bisericii multe lecţii de religie erau predate la biserică, copii fiind antrenaţii să participe la slujbele din biserică.

    În perioada când şcoala era despărţită de biserică şcoala, şi-a continuat educaţia elevilor ştinţifică şi culturală, iar familia a avut o mare contribuţie la educaţia religioasă a copiilor. Copii alături de pătinţi s-au de bunici mergeau tot timpul la slujbele de la biserică unde au prins uni dragoste faţă de credinţa noastră ortodoxă, îndreptându-şi paşi spre învăţământul religios (exemplu preotul Circa Adrian face parte dintr-o familie de oameni credincioşi în frunte cu bunicul lui care era cântăreţ la biserica din sat care s-a îndreptat în acest sens).

    Şcoala generală din sat a fost condusă şi au contribuit la educaţia elevilor multe cadre didactice amintim doar câteva cadere didactice care sunt şi fii ai satului, sau au stat mai mult timp în sat: în 1951-1952-Oprinca Ioan şi apoi Fărăian Maria 1955-1958, învăţătoarea Ion Elena căsătorită Suciu şi învăţătoarea Dindirică Irina, 1960-1969 director fiind învăţătorul Darogan Valerian, 1970-1970profesor Trif Sevastian.

    După această perioadă scade brusc numărul de copii şcolari din sat, formându-se clase împreună cu Nandra,Bichiş şi Ozd. Ca directoare între anii 1979-1990 a fost profesoară Pop Valeria care a avut o contribuţie importantă în modelarea elevilor. Numărul mic de elevi, duce la strămutarea şcolii în vechea clădire, amintim în această perioadă ca învăţătoare pe Păcurar Zoiţa şi astăzi este Oltean Adriana .

    Merită să amintim preocuparea pentru educaţia religioasă a tânărului preot Cândea Virgil care predă religie în şcoală, şi care se preocupă de atragerea copiilor în număr mare la slujbele religioase din biserică, ceea ce se observă duminica la liturghie.

    Trebuie însă să amintim că deşi în sat existau multe obiceiuri atât religioase cât şi laice astăzi se pot observa pre puţin interes în menţinerea şi promovarea acestora,ar fi de amintit sâlitul un obicei care se mai ţine înainte de a intra în postul paştilor şi cele 3 vineri care se ţine de gheaţă nu se lucrează la câmp şi se face slujbă. Merită să amintim strădania unor cetăţeni ai satului cum ar fi iniţiatorul Astăluş Ioan împreună cu primarul comunei care este fiu al satului să se inagureze în sat o casă memorială în cinstea marelui sculptor Sever Suciu fiu al satului cu locuinţa în T-veni, lucrările căruia sunt cunoscute peste hotare iar cei de acasă nu le cunosc.

    Acesta a fost satul nostru de altă dată, cu o forţă de neasămuită. Peste noi au trecut evenimente multe şi mari, care ne-au transformat structural din toate punctele de vedere, chiar şi psihic. Un astfel de moment îl sărbătoreşte satul pe data de 20 septembrie 2009 care rămâne în istorie sau în cartea de aur acest eveniment care este sfinţirea biserici care a fost zidită în 1916 nu a fost pictată niciodată şi a fost renovată complect cu sprijinul preotului paroh şi a credincioşi acestui sat mic şi al fii satului.

    Modernitatea ne-a copleşit, dar ne-a rămas respectul faţă de trect.

    Să nu uităm nimic din ce a fost!  

   

                                                                              Prof. Trif Sevastian

Gânduri, la ceas de sărbătore…

                                            Moto: 

„Bun venit acasă,fii cu rădăcini !

                         Voi,ce nu v-aţi uitat satul nici printre străini...

             Şi acum cu toţii revenind în sat

             Aţi regăsit copiii cu care v-aţi jucat.

             Primiţi dar de botezul dat de sărbătoare

             Că voi sunteţi râuri întoarse la izvoare.”

                                           (Ana Munteanu Drăghici-poetă sighişoreancă)

         Acum 37 de ani,am cunoscut un SAT care urma să-şi pună amprenta asupra destinului meu,un sat mic,izolat de lumea agitată a oraşului,înconjurat de păduri,aflat parcă întru-un cuib ce se voia protejat de vreun posibil vrăjmaş invizibil,departe de meleagurile mele natale şi totuşi în acelaşi judeţ.

         Era satul Gâmbuţ care te primea,ca orice sat creştin,cu „un Iisus”pe o cruce de lemn,căreia îi spunea şi-i spune şi-acum, „Crucea lui Ciulău”. Era crucea care-mi dădea speranţe în tot ceea ce năzuiam şi făceam,care mă sprijinea moral şi la vreme de cumpănă,mă îndemna să nu deznădăjduiesc, să merg mai departe pe drumul plin de piedici,atât de întortocheat al vieţii.

         Aici, în acest sătuc românesc ,m-am împlinit ca om,prin stabilirea, ca profesor titular la catedra de limba şi literatura română,în urma repartiţieie guvernamentale şi prin căsătoria cu Ilie Pop, un fiu al satului, inginer agronom,azi, plecat în lumea fără dor.

         Începutul meu a fost la 1septembrie 1972. „Ce vremuri şi ce oameni mai erau pe atunci...”aşa cum spunea marele povestitor Ion Creangă.

        I-am cunoscut pe-aceşti oameni aici, acasă la ei şi m-au impresionat prin căteva însuşiri, dar cele mai alese, care, cred, că sunt caracteristicile poporului romăn: credincioşi, simpli, respectoşi, ospitalieri şi mai ales, sinceri şi sufletişti. Cu acestea din urmă m-au cucerit şi m-au legat de locurile care m-au adoptat firesc şi cu răbdare.

  Şcoala, ce m-a întămpinat la marginea satului, mică, modestă,cu doar trei săli de clasă,mi-a lăsat la început un gust amar.Nu era ceea ce visam eu pe băncile facultăţii,nu era locul în care doream să muncesc.Copiii însă,elevii cu care urma să purced la drum,au fost cei care au reuşit să-mi risipească neliniştea încă din primele zile de şcoală. Plini de energie,cu ochii sclipitori, cu feţe-mbujorate,cu inimile deschise şi cu mult bun-simţ, m-au întâmpinat, ca de altfel şi pe colegii mei noi, tineri, aflaţi la-nceput de carieră,cu multă bucurie. Simţeam că-şi pun în noi toată speranţa. Nu-i puteam dezamăgi şi am început nobila muncă de dascăl de ţară.                                                                                                

Aşa, rând pe rând, an de an, mi-au trecut prin mână promoţii după promoţii. M-am străduit, aşa cum am fost instruită în anii de studii, să-mi fac datoria de luminător de minţi şi de modelator de suflete. Am încercat să le transmit elevilor mei nu numai învăţătura din cărţi,ci şi cea sufletească, necesară spre a-i pregăti oameni.

Nu ştiu dacă am reuşit întru totul, dar,stând şi cugetând după mulţi ani,sunt convinsă că,şi eu,alături de alţi colegi de breaslă,am încercat să mă implic cu toată fiinţa mea,în munca sfântă şi înălţătoare pe care am avut-o şi să pun o pietricică la temelia formării ca oameni a foştilor mei învăţăcei.

Această convingere este susţinută de respectul şi stima cu care sunt înconjurată de ei,azi ajunşi oameni de omenie în sat sau unde mâna destinului i-a purtat.

             Nu pot încheia aceste gânduri fără a transcrie un citat al marelui nostru poet,Lucian Blaga: „Fiecare sat se simte în conştiiţă colectivă a fiilor săi,un fel de centru al lumii”.

Daţi-mi voie să afirm că Gâmbuţul, care cred că m-a adoptat ca „fiu”, a fost şi este, pentru mine şi pentru Gâmbuţeni, „centru lumii”.

  

Valeria Pop, profesor pensionar, Sighişoara

Linii, culori, gânduri

            Opera de artă nu se raportează la dimensiuni fizice, ea le transcede într-un mod inefabil, având libertatea şi forţa necesară pentru a-l purta pe iubitorul de artă între „agonie” şi „extaz”, între gropile abisale şi piscurile cele mai înalte, între abundenţa materială şi bucuria spirituală, între întuneric şi lumină, până la comuniunea cu Dumnezeu.

            În contextul universului său creativ, artistul este cel mai liber dintre oamani. Opera sa îşi atinge scopul atunci când privitorul trece dincolo de suprafaţa fizică a tabloului, contopindu-se cu sentimentele şi trăirile artistului, cu mesajul pe care aceasta îl propune.

            Una dintre cele mai frumoase definiţii ale operei de artă (plastica) aparţine unui mare artist- Fernand Leger, care spune că tabloul este „obiectul preţios şi rar, este mai mult decât o bijuterie, decât un diamant, decât aurul, argintul, este esenţialul ce palpită, închis într-un cadru.”

            În acest spaţiu artistic vast, un loc cu totul şi cu totul special îl ocupă ICOANA, şi implicit iconarul.Frumuseţea  icoanei vine de dincolo de conceptele estetice sau plastce, capătă substanţă în adâncul inimii tale şi se concretizează în esenţele duhovniceşti şi relaţia ta cu cel al cărui chip se descoperă în icoană.

            Părintele Michel Quenot, un fiu cunoscător al icoanei, spune că „icoana este atemporală şi transpaţială. Mesajul său este exprimat prin linii şi culori, se adresează oamenilor din toate epocile printr-o unire a trecutului cu prezentul şi viitorul. În funcţia sa de exprimare a nevăzutului, ea nu reprezintă, ci prezintă pe Hristos-Calea, Adevărul şi Viaţa.”

            Este greu să scrii despre artă, despre icoană, despre ceea ce faci. Între pictor şi srta sa se creează o relaţie tainică şi extrem de complexă. Spre deosebire de pictura de şevalet, pictura bisericească deschide pictorului un univers relaţional cu mult mai mare. Astfel sufletul său pendulează între spaima primei linii, febra muncii istovitoare şi bucuria finalizării unui ansamblu pictural. Spaţiul eclesial unde îşi desfăşoară activitatea pictorul bisericesc, oferă acestuia energii şi trăiri speciale.

            Împreună cu Melinda Costan am pictat naosul, pronausul şi pridvorul bisericii din Gâmbuţ, împărţind bucuria acestei realizări cu părintele paroh şi enoriaşii bisericii. Gâmbuţ este o aşezare pur românească plină de linişte, înscrisă într-un peisaj fermecător. Pe dealuri şi pe marginea drumului sunt presărate zeci de cruci ce-ţi amintesc de jertfa răscumpărătoare. Am găsit aici aceiaşi oameni simpli, buni şi harnici ce-i poţi întâlni în munţii Apuseni, în Maramureşsau în Bucovina, urmaşi autentici ai getodacilor.

            Rămas bun Gâmbuţ, sat cu oameni frumoşi şi multe cruci....

Romeo Păvăloaie, pictor.