Gânduri, la ceas de sărbătore…

                                            Moto: 

„Bun venit acasă,fii cu rădăcini !

                         Voi,ce nu v-aţi uitat satul nici printre străini...

             Şi acum cu toţii revenind în sat

             Aţi regăsit copiii cu care v-aţi jucat.

             Primiţi dar de botezul dat de sărbătoare

             Că voi sunteţi râuri întoarse la izvoare.”

                                           (Ana Munteanu Drăghici-poetă sighişoreancă)

         Acum 37 de ani,am cunoscut un SAT care urma să-şi pună amprenta asupra destinului meu,un sat mic,izolat de lumea agitată a oraşului,înconjurat de păduri,aflat parcă întru-un cuib ce se voia protejat de vreun posibil vrăjmaş invizibil,departe de meleagurile mele natale şi totuşi în acelaşi judeţ.

         Era satul Gâmbuţ care te primea,ca orice sat creştin,cu „un Iisus”pe o cruce de lemn,căreia îi spunea şi-i spune şi-acum, „Crucea lui Ciulău”. Era crucea care-mi dădea speranţe în tot ceea ce năzuiam şi făceam,care mă sprijinea moral şi la vreme de cumpănă,mă îndemna să nu deznădăjduiesc, să merg mai departe pe drumul plin de piedici,atât de întortocheat al vieţii.

         Aici, în acest sătuc românesc ,m-am împlinit ca om,prin stabilirea, ca profesor titular la catedra de limba şi literatura română,în urma repartiţieie guvernamentale şi prin căsătoria cu Ilie Pop, un fiu al satului, inginer agronom,azi, plecat în lumea fără dor.

         Începutul meu a fost la 1septembrie 1972. „Ce vremuri şi ce oameni mai erau pe atunci...”aşa cum spunea marele povestitor Ion Creangă.

        I-am cunoscut pe-aceşti oameni aici, acasă la ei şi m-au impresionat prin căteva însuşiri, dar cele mai alese, care, cred, că sunt caracteristicile poporului romăn: credincioşi, simpli, respectoşi, ospitalieri şi mai ales, sinceri şi sufletişti. Cu acestea din urmă m-au cucerit şi m-au legat de locurile care m-au adoptat firesc şi cu răbdare.

  Şcoala, ce m-a întămpinat la marginea satului, mică, modestă,cu doar trei săli de clasă,mi-a lăsat la început un gust amar.Nu era ceea ce visam eu pe băncile facultăţii,nu era locul în care doream să muncesc.Copiii însă,elevii cu care urma să purced la drum,au fost cei care au reuşit să-mi risipească neliniştea încă din primele zile de şcoală. Plini de energie,cu ochii sclipitori, cu feţe-mbujorate,cu inimile deschise şi cu mult bun-simţ, m-au întâmpinat, ca de altfel şi pe colegii mei noi, tineri, aflaţi la-nceput de carieră,cu multă bucurie. Simţeam că-şi pun în noi toată speranţa. Nu-i puteam dezamăgi şi am început nobila muncă de dascăl de ţară.                                                                                                

Aşa, rând pe rând, an de an, mi-au trecut prin mână promoţii după promoţii. M-am străduit, aşa cum am fost instruită în anii de studii, să-mi fac datoria de luminător de minţi şi de modelator de suflete. Am încercat să le transmit elevilor mei nu numai învăţătura din cărţi,ci şi cea sufletească, necesară spre a-i pregăti oameni.

Nu ştiu dacă am reuşit întru totul, dar,stând şi cugetând după mulţi ani,sunt convinsă că,şi eu,alături de alţi colegi de breaslă,am încercat să mă implic cu toată fiinţa mea,în munca sfântă şi înălţătoare pe care am avut-o şi să pun o pietricică la temelia formării ca oameni a foştilor mei învăţăcei.

Această convingere este susţinută de respectul şi stima cu care sunt înconjurată de ei,azi ajunşi oameni de omenie în sat sau unde mâna destinului i-a purtat.

             Nu pot încheia aceste gânduri fără a transcrie un citat al marelui nostru poet,Lucian Blaga: „Fiecare sat se simte în conştiiţă colectivă a fiilor săi,un fel de centru al lumii”.

Daţi-mi voie să afirm că Gâmbuţul, care cred că m-a adoptat ca „fiu”, a fost şi este, pentru mine şi pentru Gâmbuţeni, „centru lumii”.

  

Valeria Pop, profesor pensionar, Sighişoara