Opera de artă nu se raportează la dimensiuni fizice, ea le transcede într-un mod inefabil, având libertatea şi forţa necesară pentru a-l purta pe iubitorul de artă între „agonie” şi „extaz”, între gropile abisale şi piscurile cele mai înalte, între abundenţa materială şi bucuria spirituală, între întuneric şi lumină, până la comuniunea cu Dumnezeu.
În contextul universului său creativ, artistul este cel mai liber dintre oamani. Opera sa îşi atinge scopul atunci când privitorul trece dincolo de suprafaţa fizică a tabloului, contopindu-se cu sentimentele şi trăirile artistului, cu mesajul pe care aceasta îl propune.
Una dintre cele mai frumoase definiţii ale operei de artă (plastica) aparţine unui mare artist- Fernand Leger, care spune că tabloul este „obiectul preţios şi rar, este mai mult decât o bijuterie, decât un diamant, decât aurul, argintul, este esenţialul ce palpită, închis într-un cadru.”
În acest spaţiu artistic vast, un loc cu totul şi cu totul special îl ocupă ICOANA, şi implicit iconarul.Frumuseţea icoanei vine de dincolo de conceptele estetice sau plastce, capătă substanţă în adâncul inimii tale şi se concretizează în esenţele duhovniceşti şi relaţia ta cu cel al cărui chip se descoperă în icoană.
Părintele Michel Quenot, un fiu cunoscător al icoanei, spune că „icoana este atemporală şi transpaţială. Mesajul său este exprimat prin linii şi culori, se adresează oamenilor din toate epocile printr-o unire a trecutului cu prezentul şi viitorul. În funcţia sa de exprimare a nevăzutului, ea nu reprezintă, ci prezintă pe Hristos-Calea, Adevărul şi Viaţa.”
Este greu să scrii despre artă, despre icoană, despre ceea ce faci. Între pictor şi srta sa se creează o relaţie tainică şi extrem de complexă. Spre deosebire de pictura de şevalet, pictura bisericească deschide pictorului un univers relaţional cu mult mai mare. Astfel sufletul său pendulează între spaima primei linii, febra muncii istovitoare şi bucuria finalizării unui ansamblu pictural. Spaţiul eclesial unde îşi desfăşoară activitatea pictorul bisericesc, oferă acestuia energii şi trăiri speciale.
Împreună cu Melinda Costan am pictat naosul, pronausul şi pridvorul bisericii din Gâmbuţ, împărţind bucuria acestei realizări cu părintele paroh şi enoriaşii bisericii. Gâmbuţ este o aşezare pur românească plină de linişte, înscrisă într-un peisaj fermecător. Pe dealuri şi pe marginea drumului sunt presărate zeci de cruci ce-ţi amintesc de jertfa răscumpărătoare. Am găsit aici aceiaşi oameni simpli, buni şi harnici ce-i poţi întâlni în munţii Apuseni, în Maramureşsau în Bucovina, urmaşi autentici ai getodacilor.
Rămas bun Gâmbuţ, sat cu oameni frumoşi şi multe cruci....
Romeo Păvăloaie, pictor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu